„Raţiunea nu poate funcţiona decât între început şi sfârşit, se plasează aşadar între cele două; iată de ce această sferă intermediară a imanentului nu are fundament ontologic. Numai angoasa în faţa neantului poate face imanenţa să explodeze şi să ne conducă spre «cu totul altul» religios. Şi pentru că este «altul», el cere răstignirea raţiunii care raţionează şi cheamă la «judecata care răstigneşte». Cazul lui Avraam ilustrează transcenderea eticului prin nebunia crucii. De la el înainte, singurul martor adevărat al Adevărului este martirul. […]
Construită de griji, lumea este iluzorie, fantomatică, mincinoasă, căci grijile te fac să uiţi realul: eul şi libertatea lui. Iată de ce eul — şi întreaga tragedie umană stă aici — nu se profilează realmente decât pe fundalul Neantului, pe acel ecran crunt, unde se proiectează, în sfârşit, experienţa ineluctabilă a morţii.
Căci numai Neantul şi Libertatea sunt fără cauză, fără fundament, nelimitate, iar prin aceasta corelative şi înrudite. Într-adevăr, libertatea nu este limitată decât de neant, ea nu îşi percepe limitele decât în sentimentul morţii esenţialmente concrete, personale, ineluctabile. Numai această transcendere a grijilor întru moarte oferă experienţa libertăţii absolute. Mai mult, iar acest lucru este esenţial: conştiinţa morţii suscită şi impune hotărârea de a realiza toate posibilităţile libertăţii şi determină astfel eul să îşi asume întreaga responsabilitate faţă de propriul destin.“
(Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Humanitas, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu