14 august 2014

#124 (despre fotografia de peisaj)

Mai mult decât alte genuri fotografice, peisajul activează în sufletul privitorului organul contemplării. Pentru omul (post)modern, apăsat de stringența atâtor părelnice obiective, în fapt izvorâte dintr-o viziune consumist-materialistă ce își dă singură verdictul prin înseși efectele sale reale, întoarcerea, fie și fulgurantă – atât cât durează și cât e posibil astăzi să privești o fotografie –, la seninătatea solemnă și grandoarea, paradoxal, atât de smerită a naturii, poate reprezenta o șansă de a-și reaminti. A-și reaminti că, neîntâmplător, vechii greci au numit universul întreg „cosmos”, adică „frumos”, și că, prin urmare, totul are un Rost ce depășește puterea de pătrundere a omului, oricât de superlativ ar gândi el despre sine. Tot astfel, un rost supravizibil are și faptul că o mare parte a fotografiei de peisaj se face dis-de-dimineață, la răsărit. Or, ca să rezumăm toate cele de mai sus, acesta este momentul când Dumnezeu binecuvintează o nouă zi – iar fotograful este și el acolo, ca să dea de știre mai departe.

Niciun comentariu: