17 mai 2009

#56. Regula, libertatea şi fotonul

Care regulă ? Regula treimilor în compoziţia cadrului fotografic. Care libertate ? Libertatea ca dimensiune – sufletească, în primul rând – esenţială a omului. Care foton ? Păi, normal, acea particulă elementară cu proprietăţi uluitoare pentru savanţi, despre care Roland Barthes opina aşa frumos că, emanată practic de persoana fotografiată, se imprimă pe filmul din aparat, clişeul rezultat constituind astfel o parte din însuşi cel pozat…

Spune-i un pici de vârstă preşcolară să aibă grijă să nu desfacă pixul pe care tocmai i l-ai dat pentru că riscă să nu-l mai poată monta la loc şi vei vedea ce vei obţine. Cred că tatăl meu a văzut din plin. La cinci-şase ani am devenit duşmanul cel mai înverşunat al sărmanelor instrumente de scris, lipsite de orice apărare în faţa subsemnatului. Nu, nu comiteam gestul pentru că aş fi ştiut despre veninul potenţial în care se putea transforma pasta acestora. Chiar nu aflasem de zisa lui Hamlet potrivit căreia cuvântul ar fi mai propriu pentru tunuri. Un lucru mult mai simplu se întâmplase: nu făceam altceva decât să-mi exercit libertatea de a strica nefericitele obiecte. Adevărul este mult mai iubit atunci când este descoperit în mod personal, şi nu servit cu forţa, arată undeva Fericitul Augustin. Motiv pentru care idealul pedagogic constă nu în a impune direct soluţii(-le), ci în a pune tânăra (sau nu) fiinţă umană în situaţii decizionale, în a o determina să aleagă ea însăşi soluţia corectă. Îi dai aripi, dar o laşi să înveţe singură să zboare. Fără ca prin această afirmaţie să am pretenţia de a fi inventatorul apei calde, trebuie să constat că aşa funcţionăm, pur şi simplu, noi, oamenii.

De la macrocosm la superstringuri, începând cu cele palpabile şi până la cele de deasupra firii, lumea alcătuieşte, întreagă, un singur mecanism uriaş, un ansamblu de roţi dinţate mai mici sau mai mari, legate între ele. Sistemele solare toate seamănă cu felul în care e alcătuit atomul. Nenumărate legi fizice din domenii complet distincte, precum cea a atracţiei universale şi cea a lui Coulomb a forţei electrostatice, se asemuiesc izbitor. Şi, da, despre ei era vorba, cei doi electroni din experimentul de la Geneva de acum aproximativ un deceniu, deşi la o distanţă de douăzeci de kilometri, îşi schimbau interdependent proprietăţile, unul în funcţie de celălalt, între ei existând o legătură indubitabilă, chit că totalmente cu neputinţă de explicat.

Ce legătură au toate cele de mai sus cu fotografia? Învestit de către Dumnezeu cu vocaţia regală asupra cosmosului, omul, cu toate ale sale (deci, să fim înţeleşi, inclusiv aparat, obiective, trepied şi orgoliu ), nu are cum să nu fie racordat la această contiguitate universală de origine divină. Diferitele sale compartimente fizice şi interioare se află în respectiva relaţie de taină ce învăluie şi îmbibă lumea. Ca atare, mă gândesc că regula aceasta a treimilor înseamnă mult mai mult decât o constrângere inertă despre care am învăţat cu toţii la primele lecturi despre arta scrierii cu lumina – contextul ei general nu poate fi ignorat. Personajul din „Întâmplări din irealitatea imediată” al lui Max Blecher are un şoc atunci când constată că pictura pe care o admirase atâţia ani, privită de aproape, îşi demască o cu totul altă alcătuire decât crezuse el până atunci. În spatele unor aparente banalităţi de zi cu zi poţi găsi cu totul altceva decât prozaicul.

O compoziţie inspirată a unei imagini, ştim cu toţii, presupune cel mai adesea ca subiectul să nu se afle în centru (ceea ce americanii numesc „bullet composition”). Fotografia e, de obicei, mai profundă, constatăm într-adevăr experimental, dacă plasăm centrul de interes oriunde altundeva decât în mijloc – de preferinţă, potrivit regulii treimilor, aproximare a celei a numărului de aur. (El însuşi, prezent în natură şi în chiar proporţiile corpului nostru, argument în favoarea penultimului paragraf.) Just. Dar de ce ? În momentul în care vedem un obiect, ochiul nostru se fixează, din raţiuni practice, exact asupra centrului acestuia, în acest fel fiind capabili să observăm cel mai uşor forma şi trăsăturile sale. Mecanismul este identic şi în cazul unei fotografii: căutăm punctul de la intersecţia diagonalelor. Ei bine, dacă acolo nu dăm peste subiect, se desfăşoară, chit că preţ de o nano-clipă, o veritabilă iniţiere. Neconstrânşi de ceea ce ne-ar fi fost îndesat pe gât din start, ne exercităm libertatea căutării subiectului, a aflării individuale, prin liber consimţământ, a sensului (sau, mai bine, „Sensului”) pe care îl revelează opera artistică în cauză. Abia în acea fracţiune ne copleşeşte, dacă e să o facă, mesajul. Suntem lăsaţi să descoperim şi eventual să şi alegem. Să ne asumăm aripile, care şi cum le avem.

O precizare. Nu încerc prin aceste rânduri să susţin că e o greşeală încălcarea regulilor în fotografie (sau/şi în viaţă). A distinge între spiritul legii şi litera ei, voila le rêve. Regula, când este, reprezintă doar un mijloc, nu un scop în sine. Pe de altă parte, bag seamă că cei care pretind că nu există nicio regulă o fac în numele, culmea, tocmai al libertăţii. Or, iată, şi iarăşi fără a enunţa ceva inedit, regulile reprezintă nu negarea, ci invers, tocmai afirmarea acesteia. Libertatea este – ideea nu îmi aparține – gravitațională. Ești liber să te miști din punctul A spre punctul B doar datorită gravitației. Altfel, ai pluti asemeni unei păpuși neajutorate pierdute undeva în spațiu, prizonieră a (!) lipsei gravitației. La fel este, de pildă, și cu imposibilitatea acută, resimțită interior, a artistului de a-și explica propria operă. Să vrea, acesta, nu îşi permite şi nu îi e îngăduit să treacă de jumătatea drumului către receptor, pentru că altfel i-ar forța sufletul, violentându-i dreptul la liberă alegere. Maximul pe care îl poate face artistul este să ajungă la acel punct de la jumătate. Iar, acolo, să îşi aştepte, înfrigurat și cuminte, partenerul.


[Publicat, într-o formă inițială, și pe foto-magazin.ro]

7 comentarii:

Alberto Bolocan spunea...

Ti-am admirat toate fotografiile de pe blog. Frumos. Un mare BRAVO!

ggl spunea...

Probabil ştii de povestea cu dualitatea particulă-undă a luminii şi toate controversele legate de cele două teorii, controverse care nu au încetat decât după Interpretarea Copenhaga. Bohr şi Heisenberg au asociat particulei o funcţie de undă. Din fericire, spre deosebire de fizică, în fotografie nu există reguli sau reţete pentru compoziţie. Vezi de exemplu ce fain merg pe format pătrat compoziţiile cu subiectul în centrul cadrului. Caută şi priveşte fotografiile lui Lothar Wolleh dacă nu mă crezi. Compoziţia este alegerea fotografului în funcţie de situaţie şi de priceperea sa. Nu există reguli de compoziţie şi nici "compoziţii corecte". Există doar compoziţii favorabile sau nefavorabile, în funcţie de situaţie şi de ceea ce vrei să exprimi.

andibob spunea...

Of, câte formule memorabile a mai putut spune Roland Barthes :) Mă bucur mult că-l pomenești.

Iar regulile sunt făcute să fie încălcate, așa ne-a învățat pe noi la cursul de Fotojurnalim :)
Momentul, inspirația, sclipirea, astea-s importante ...

Andrei spunea...

@Alberto - multumesc mult.
@ggl - confer P.S.-ul: "duhul, nu litera". sunt de acord doar partial cu tine, desi ma gandesc la posibilitatea ca amandoi sa spunem lucruri asemanatoare, dar sa ne incurce terminologia. cuvantul e o mare cutră. :P
@andibob - similar, confer P.S.-ul: "duhul, nu litera". cat despre regulile care sunt facute sa fie incalcate, asta e un overstatement, cum ar spune francezul. :P

Andrei spunea...

(very) LE: Gelu, am uitat să îţi zic c[ ştiam - tot de la tine - de fotografiile lui Lothar Wolleh. Sincer, chiar nu ma dau pe spate, mai ales cele la care te referi tu. :)

Teofil S spunea...

Interesantă pledoaria ta, care începe de undeva și ajunge... unde vrei tu.

Inițial, cum nu prea țin minte niciodată titlul, aveam impresia că vei marșa pe ideea libertății. Și, cum tocmai mi-e proaspătă în minte cartea lui Berdiaev despre Dostoievski, regăseam frânturi din ceea ce citisem în spusele tale.

Dar după ce ai trecut și prin fizica cuantică (interesant cum se modifică toate cauzalitățile la nivel (sub)atomic) și ai ajuns la fotografie... m-ai năucit. Însă, you have a point. Mi se pare interesant de văzut în ce fel își privește omul munca/vocația.

Apreciez mult că mizezi pe un joc al libertăților, inclusiv în relația cu receptorul-partener. Deși știm cât de greu e să te lași la „mila” lui și să aștepti un semn de bunăvoință, de cointeresare, de comunicare. Și, cu toate că aștepți înfrigurat, să nu silești pe nimeni să facă nimic.

Andrei spunea...

Salutare, Teofil, ma bucură foarte cuvintele tale.
Știi, cumva nu cred că felul (holistic) în care pun problema este cu totul nou. Întotdeauna lucrurile trebuie văzute în ansamblul lor, iar eu nu am făcut decât să concretizez această nevoie pe care am resimțit-o atât teoretic, cât și interior, afectiv.

În ceea ce privește relația creator-mesaj-receptor în artă, am convingerea fermă (pentru că mi se pare limpede ca lumina zilei) că arhetipul ei e cel al relației de credință dintre om și Dumnezeu. Hristos nu a putut niciodată să vindece pe cineva fără ca acela să creadă cu adevărat în El.